Pariu cu viata

Ploua. Simt cum ploua.

Printre mormane de amintiri si cuvinte gri un singur gand se regaseste in intreaga mea fiinta: mi-e dor. Parca au trecut ani de zile de cand lumina soarelui nu a mai patruns prin fereastra mea mica si plina de praf.

E cald.

Si lacrimi se rostogolesc usor pe obraz. Si da! Viata e nedreapta. Mi-am pierdut pana si amintirile. Credeam ca nu mai pot simtii nimic, dar frigul ma patrunde pana la  oase. Si ma strang toata intr-un colt. As vrea sa ma ascund, dar nu am unde. Mi-am pierdut cu timpul si licarirea de speranta oarba ce o pastram cu pretul vietii. Nu vreau sa ma gandesc. M-am saturat! Simt ca asteptarea nu vrea sa ia sfarsit... O vază de sticlă stă rasturnată la picioarele mele. Si ea si-a pierdut florile. Pun mana pe ea si privesc fereastra. Sa indraznesc? DA! Ochii imi stralucesc. Inchisoarea se sparge si soarele patrunde timid in camera mea. LIBERTATE! Cad in genunchi si imi adun inima facuta bucati pe podeaua murdara. Mainile mi s-au umplut de sange. Am strapuns o amintire si m-am regasit. 

Dintr-o data totul are sens: am fugit de lume, m-am inchis in singuratate. Am crezut ca pot uita. Am strans in mine dezamagire si ura si inima mi s-a facut bucati, dar am continuat sa te iubesc cu fiecare bucatica din mine. Mi-am ascuns amintirile intr-un buzunar.

Am simtit ca trecutul nu ma lasa asa ca l-am lasat eu pe el. Am vazut ca norocul nu ma gaseste, asa ca l-am cautat eu pe el. Am rasplatit ura cu iubire, dezamagirea cu speranta, tristetea cu fericirea, lacrima cu un zambet, durerea cu o mangaiere; am strans in mine tot ce era al meu.

Am facut pariu cu viata si am castigat. Tot ce tine de trecut pastrez adanc in inima mea. Nu indraznesc sa gresesc din nou. 

Ce mult te-am iubit...

Primavara iluziilor

Ce ar fi daca toate noptile ar fi ca cele de primavara tarzie? Cu acel parfum de flori de mar si de tei, cu cer senin, plin de stele, cateodata si cu luna plina, cu acea banca de unde poti vedea perfect cum soarele ia incet foc printre norii uriasi. Cu acea mana care o completeaza perfect pe a ta, cu imbratisari patimase, cu mangaieri tandre... Ei bine daca ar fi toate noptile asa, ce farmec ar mai avea? Care ar mai fi magia momentului? Cateodata vreau sa ma pierd si sa raman pentru totdeauna in acele nopti care imi amintesc de ce inca mai respir. Nu vreau nici macar sa ma gandesc ca e o greseala faptul ca inca mai visez. O stiu si eu, dar atata timp cat visarea imi da inapoi bataia inimii atunci de ce mi-ar mai pasa de ceva.

Greseli...riscuri...pana la urma ce ar fi viata fara ele? Ce am mai avea de invatat daca nu am gusta putin si din ce nu e bine? Imi urasc ratiunea. Ea imi spune ca tot ce am spus mai inainte a fost necugetat si ca nu e bine ceea ce fac. O URASC! De aceea imi las mereu sufletul sa vorbeasca, de aceea ma implic mereu cu fiecare bucatica din mine cand fac ceva. Pentru ca ratunea nu e buna decat atunci cand vine vorba de stiinte exacte. Viata nu e o stiinta exacta. Viata inseamna a trai. A trai inseamna a simtii viata din plin. Atunci cum as putea face asta daca nu mi-as asuma si riscuri ?

Bataia inimii lui imi aminteste ce inseamna viata. Multumesc pentru ca existi! Te iubesc.

Ţipăt de ajutor

Da...Totul e scrum acum... Exact cum fulgii de zapada se transforma dupa o perioada in mocirla.

Inca ninge, dar ninsoarea asta e numai pentru mine, doar se stie ca eu, sunt prin excelenţa o pierzatoare, o experta in a face din ţanţar armasar.

Micutii fulgi de nea, albi ca spuma laptelui si unici ca fiecare linie desenata in palmele noastre se aseaza pe fiecare atom ce ma compune, nevrand sa ma lase sa uit, neputand sa nu cedez, purtata de amintiri vechi, crestand si suprimand tot ce mai ramansese viu in tesuturile inimii mele. Mi-e dor, nu pot nega asta, si in acelasi timp doresc cu disperare sa uit, sa o iau de la capat cu o alta viata, cu un alt zambet pe fata. Mazgalesc pe o foaie doar cuvinte fara sens, n-au niciun rost, dar totusi continui. Continui pentru ca au fost prea multe semne, prea multe sentimente. Prea multe ca sa se terminte totul aici. 

Ah ce proasta sunt! De ce inca mai sunt aici? De ce nu am trecut peste? De ce nu pot sa invat si eu odata din greseli? Fac aceleasi erori, numai ca in contexte diferite. Ba pun prea mult suflet intr-o prietenie, ba cred prea mult in cel pe care il iubesc, ba dau viata la niste cuvinte care nu inseamna nimic, ba ajung sa ma implic atat de mult intr-o compunere/lucrare/proiect incat intr-un final reuseste sa stapaneasca fiecare celula din mine. Si pana la urma, tot eu ies din toate astea ranita si debusolata. Chiar sunt o particica atat de infirma pentru toti cei la care tin? 

Lasa-ma sa-mi urlu plamanii afara pana ma descarc, pana nu mai simt nimic, pana sentimentele pleaca fara sa imi lase cicatrici. Vreau doar o sansa la viata pe care o au si ceilalti...

Astenie de primavara?! Nu mai conteaza...

Si minunata primavara...Ah cat am asteptat momentul asta! Aaa da... ca sa ce? Sa imi dau seama ca ceea ce imi place si vreau sa excelez nu sunt cu nimic mai buna decat unu care cerseste pe stazile Parisului?! Nu mai conteaza. Oricum acest post e mai mult ca o plangere pentru ca simt nevoia sa scriu undeva, sa ma plang undeva fara sa bat pe nimeni la cap. Asa ca... Am pierdut tot ce imi mai ramansese dupa acea perioada atat de aiurea (sfarsit de ianuarie-inceput de februarie), era ceea ce imi mai ocupa timpul si mintea astfel incat sa nu ma mai gandesc la 12-fulgi-de-zapada-asezati-pe-o-banca-uda-langa-niste-capsuni. Nu am avut absolut nimic de castigat, decat de pierdut: mi-am pierdut increderea in propriile forte, am pierdut lucrul in care ma regaseam, am pierdut ore stand in plus la scoala in speranta ca o sa reusesc ceva, am pierdut o groaza de timp stresata (p.s. am slabit 7 kg de la stres), si tot asa... Si pana la urma tot incerc sa fiu o persoana mai buna, sa ii ajut pe altii, sa nu mai imi fac atatea sperante si sa pun atata incredere in tot ce fac sau tot ce aud. Incerc din rasputeri sa ma schimb, sa nu mai fiu atat de sentimentala si sa nu imi pese ca ceilalti sunt mai buni ca mine indiferent de cat de tare as incerca sa excelez si eu la ceva. Si da! Facusem asta pentru el. Pentru ca el a avut incredere in mine, si acum am reusit sa ma simt de parca nu m-am dezamagit numai pe mine, ci si pe el. Si chiar daca lui nu ii mai pasa, mie imi pasa! Si nu imi pasa daca va citii acest post, cum spuneam si in introducere, vreau doar sa ma plang fara sa bat pe nimeni la cap. Daca stie cineva cum as putea sa schimb felul meu de a fi, sa nu mai pun atata suflet in tot ce fac, sa nu mai dau viata la cea mai nesemnificativa particula de praf, sa gasesc un mod mai sanatos de a petrece timpul, va rog, astept sugestii!

Car j'étais "la petite Parisienne"

Pentru ca inca imi amintesc Parisul vazut prin ochii lui, asa cum mi-l povestea el, asa cum numai noi doi ne puteam iubii in cadenta cu care Sena isi plimba de la un mal la altul amintirile reci de decembrie . Fiecare sarut de al lui era "comme une crème brûlée", ii simteam gustul dulce-amarui ce ma facea sa vreau mai mult...si mai mult...si mai mult. Puteam sa visez ca un copil in bratele lui ca intr-o zi, candva, Turnul Eiffel va fi numai al nostru, ca vom fi in varful lumii, oui, nous étions deux enfants brûlés par l'amour...deux enfants perdus dans leurs rêves....dar bineinteles ca orice vis are un sfarsit si trebuie sa te trezesti, uitandu-te imprejuru-ti si sa realizezi ca nu ti-au ramas decat cicatricile ce nu au sa se vindece niciodata. Sa uit acel vis dulce-amarui de decembrie care a fost mai profund decat orice alta amintire care mi-a ramas vie in suflet..? Nu... Pentru ca voi ramane mereu micuta lui parizianca, pentru ca Parisul e mereu mai frumos iarna, pentru ca mi-a promis ca va fi al meu pentru totdeauna, pentru ca pupilele mi-se dilata si inima-mi bate mai repede cand ii aud numele si pentru ca inca mai simt parfumul frantuzesc al unei vechi calatorii ce nu a avut loc niciodata.

Car je serai eternellement la tienne.

To be or not to be?

Sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain. Tanjesc dupa intelepciune. Ma emotionez in fata cuvintelor turnate in forme perfecte. Invidiez geniul, coerenta, profunzimea spiritelor mari. Ard de admiratie in fata a tot ce poarta semnul infinitului. Si totusi, daca deasupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta, prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, n-as avea destula tarie da strig dupa o inmiita putere de munca.N-as avea curajul sa cer minunea eruditiei. Nici virtutea constructiilor artitice desavarsite. Nu m-as incumeta sa implor descuierea portilor catre lumile spiritului etern. Prea lunga mi s-ar parea calea pana la salvarea sufletului nemuritor...
"Oglinda are doua fete!", este o replica dintr-un film care m-a emotionat. Ca sa primeasca dragostea dupa care tanjeste, ca sa aiba dreptul la fericire, o femeie trebuie sa fie -fir-ar sa fie!- inainte de orice altceva, frumoasa. La ce bun sa ne prefacem? Conditia e obligatoriu necesara. Si ca sa fie toate destinele feminine complicate, nu e nici macar suficienta! Ce sa faci daca nu te-ai nascut la umbra unei amprente genetice norocoase? Pe dracu-n patru! N-are rost sa te resemnezi intr-o lume in care criteriul primordial de acces la fericire este ambalajul lucios si fara denivelri scapate de sub control. Pana la urma, poti avea si tu ceea ce au celelalte si mai mult decat atat. Intr-un univers in care toate femeile sunt frumoase, cele destepte au castigat din start toate bataliile. Frumusetea este o arma si trebuie sa invatam unde si cum o putem afla sau achizitiona, cum o putem utiliza fara a o uza. N-are rost sa plecam ochii in pamant si sa mimam jocul indiferentei. In acest veac se poarta frumusetea si trebuie sa muncim, sa asudam, sa economisim, sa flamanzim, sa ne incordam, sa ne dam de trei mii de ori peste cap ca sa o dobandim. E nedrept, e ridicol, e dramatic, dar nu se poate altfel.
Daca deasupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, as cere cu nesmintita incapatanare, frumusetea. Sunt femeie si nimic din ceea ce este femeiesc nu mi-e strain...

Comme il faut...

Incerc sa fac parte din acest Univers plin de contraste. De ce nu ma potrivesc? Sunt chiar atat de incompatibila cu tot ce se petrece in jurul meu? Ma uit in oglinda, dar nu vad decat o plasmuire a ceea ce obisnuiam sa fiu. Nu vad decat fizicul. Niciun zambet schitat, nicio lacrima, nimic. Nu mai exista sentimente pe care sa le tolerez. Sunt alergica la mine. Sunt pur si simplu o momaie care se plimba de colo’ncoace fara sa realizeze nimic. Fac decat ceea ce mi-se spune, asemenea unui robot. Incerc sa ma misc dar nu reusesc decat sa scot un scancet de durere. Ciudat era ca nu ma durea nimic. Am incercat din nou, dar fara rezlutat. Vreau sa zambesc, vreau sa vorbesc, vreau sa clipesc, vreau sa simt ca traiesc EU si nimeni altcineva, niciun alt dispozitiv menit sa se supuna ordinelor. Vreau sa evadez. Vreau o plama sa ma trezesc la realitate, in schimb primesc doar palme de la viata. Si atunci a aparut el. Trezirea mea la viata. Dorinta mea de a vrea sa continui. M-a luat de mana si m-a facut sa ma misc, m-a atins cu buzele lui moi si am simtit ca tresar de fericire, m-a imbratisat si am simtit ca nimic din tot ce-a fost nu mai conta. Eram EU si EL, 2 marionete suspendate de aceeasi ata, manuiti de acelasi papusar. Simteam, de fapt sitam, ca eram indragostita de el necontitionat si irevocabil. El mi-a redat viata, si in acelasi timp mi-a furat inima, mi-a redat zambetul si in acelasi timp mi-a furat lacrimile. E tot ce mi-as fi putut dori, chiar mai mult decat m-as fi asteptat vreodata, asa cum se spune… “Dupa furtuna, vine si vreme buna!”.