Life

    Tipa. Nu e nimeni sa o poata auzi. Plange. Nu e nimeni care sa ii aline durerea. Singura, în mijlocul nimicului, sta culcata pe pamantul rece, mort, la fel cum probabil va fi si ea in curand. Vantul ii rascoleste parul, si sufletul, aducandu-i ganduri de care ar vrea sa uite, amintiri care dor, cuvinte care ranesc, priviri care strapung; vrea sa uite TOT. Sa se termine TOTUL. Vrea sa tipe din nou, dar nu mai are grai. Nici lacrimi nu mai exista. O durere muta, apasatoare, groaznica. Ploua. Pana si picaturile de ploaie par ca ii ard trupul. Ii curata chipul, ii umezeste buzele invinetite si obrajii palizi; de-ar putea fi la fel de usor sa se spele si pacatele! Deschise ochii. Acea privire goala, acei ochi care au vazut atatea inainte de a fi cazul...
    Cand trecutul este ruina, cand prezentul este nimic, cand viitorul crezi ca nu exista, cand stii ca daca ai murit nimeni nu ti-ar simti lipsa, ce este de facut? Sinucidere?! De ce sa te gandesti la asa ceva? De ce sa alegi sa fugi de tot, de ce sa fi las? Ai primit aceasta viata ca sa o traiesti. Si daca totul ar fi "roz", daca n-ar exista durere, te-ai mai bucura la fel de mult de placere? Daca n-ar exista nepasarea si indiferenta ai mai aprecia la fel de mult iubirea? Daca n-ai plange, rasul ar mai fi la fel de placut? Nu poate fi bucurie fara tristete, nu poate fi ploaie fara nori, soare fara cer, eu, fara tine...! Daca n-ar exista acest echilibru viata nu ar mai fi aceeasi. Iar viata este frumoasa, crede-ma! Oricat de mult ai suferi, indiferent de cat de dificil pare totul, chiar daca esti mai sigur ca orice, ca de acum nimic nu mai are rost, continuand, mergand inainte, vei deveni tot mai puternic, si vei fi pregatit sa infrunti alte greutati, probabil mai grele decat cele de pana acum. Si trecand peste ele, te vei putea bucura de tot ceea ce este bun in aceasta viata.

Nimeni nu a ajuns pe acest pamant DEGEABA. Fiecare are rostul sau. Fiecare lucru care ti se intampla, bun sau rau, se intampla cu un scop.

Coincidentele nu exista.

   Bucura-te pana si de aerul pe care il respiri!

Asculta mai multe audio Muzica

Presupunere.

Daca eram un anotimp, as fi fost toamna.

Daca eram o luna, as fi fost septembrie.

Daca eram o zi a saptamanii, as fi fost sambata.

Daca eram o parte a zilei, as fi fost seara.

Daca eram un animal marin, as fi fost pisica de mare.

Daca eram un animal de uscat, as fi fost pisica persana alba.

Daca eram o virtute, as fi fost speranta.

Daca eram o planeta, as fi fost Neptun.

Daca eram un lichid, as fi fost sange.

Daca eram o piatra, as fi fost topaz.

Daca eram un metal, as fi fost aur alb.

Daca eram o pasare, as fi fost lebada.

Daca eram o planta, as fi fost trandafir japonez.

Daca eram o stare a vremii, as fi fost ploaie.

Daca eram un instrument, as fi fost chitara.

Daca eram o floare, as fi fost lalea.

Daca eram un sentiment, as fi fost iubire.

Daca eram un sunet, as fi fost un “cri”.

Daca eram un cantec, as fi fost Scorpions - You and I.

Daca eram un film, as fi fost Jeux d'enfants.

Daca eram un serial, as fi fost Gossip Girl.

Daca eram un oras, as fi fost Paris.

Daca eram un gust, as fi fost amar.

Daca eram o aroma, as fi fost vanilie.

Daca eram o culoare, as fi fost bleu.

Daca eram un material, as fi fost casmir.

Daca eram o parte a corpului, as fi fost ochii.

Daca eram un drog, as fi fost morfina.

Daca eram un accesoriu, as fi fost cercei.

Daca eram o expresie a fetei, as fi fost zambet.

Daca eram un personaj de desene animate, as fi fost Marie din Pisicile Aristocrate.

Daca eram o forma, as fi fost romb.

Daca eram un numar, as fi fost 23!.

Daca eram o haina, as fi fost o rochie alba de vara.

Dau in continuare lui Kiddo.

Thanks for teaching me how to live

Una din cele mai mari prostii pe care le-ai putea face in viata este ca dupa inlaturarea unei persoane, sa incerci s-o inlocuiesti cu o alta. Toti oamenii sunt unici si speciali in felul lor... indiferent care este acela. Dar niciodata nu vei putea inlocui o persoana. O data ce ai cunoscut un om, in viata ta s-a mai creat un drum, care poate duce oriunde. Chiar daca in mijlocul drumului apare o bariera, nu inseamna ca nu o poti sari, ca nu te poti strecura pe dedesubt, sau chiar sa o ocolesti pe langa. Drumurile se inchid doar daca vrem noi asta, dar nu dispar, raman acolo. Chiar daca timpul trece, si praful se depune.

Daca iti spun ca "te iubesc", fii convins ca asa este. Nu o spun doar ca sa poti auzi tu aceste cuvinte de la mine... sa-ti satisfac o posibila curiozitate. Sunt mult prea mici sansele sa o spun din politete... dar sper ca daca vei auzi cuvintele astea din gura mea, sa-ti dai seama daca este adevarat sau o simpla politete.
Tu, oricine ai fi, sa stii ca ai locul tau special in sertar, indiferent de ce a fost, este sau va fi, si fii convins ca nimeni nu-ti va lua locul. Lucrurile, faptele si oamenii se iarta, dar nu se uita. Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea pot altii sa faca mai bine, ci conteaza ceea ce poti sa faci TU.

Mi-as dori sa nu fie atat de complicat.
Mi-as dori sa imi pot da seama ce se intampla si ce anume simt, fara sa fac vreo greseala.
Iar daca mi-as da seama, mi-ar placea sa-ti impartasesc sentimentele. Cat si sa iau o decizie corecta, care sa nu afecteze pe nimeni.

Vreau sa iti multumesc pentru ca ai stiut pur si simplu ce sa spui, cand sa spui, cand sa pastrezi tacerea, cand sa-mi oferi un suras sau cand sa ma tii de mana pentru a nu cadea.

Tot ce am scris mai sus este pentru o persoana cu adevarat speciala ce nu a aparut de prea mult timp in viata mea, dar parca ma stie de cand am pasit pentru prima data singura pe pamant. Bunatatea si rabdarea acestei persoane au contat enorm. Este pentru cineva care merita o multumire din suflet.

TE IUBESC!

Ţipăt de ajutor

Da...Totul e scrum acum... Exact cum fulgii de zapada se transforma dupa o perioada in mocirla.

Inca ninge, dar ninsoarea asta e numai pentru mine, doar se stie ca eu, sunt prin excelenţa o pierzatoare, o experta in a face din ţanţar armasar.

Micutii fulgi de nea, albi ca spuma laptelui si unici ca fiecare linie desenata in palmele noastre se aseaza pe fiecare atom ce ma compune, nevrand sa ma lase sa uit, neputand sa nu cedez, purtata de amintiri vechi, crestand si suprimand tot ce mai ramansese viu in tesuturile inimii mele. Mi-e dor, nu pot nega asta, si in acelasi timp doresc cu disperare sa uit, sa o iau de la capat cu o alta viata, cu un alt zambet pe fata. Mazgalesc pe o foaie doar cuvinte fara sens, n-au niciun rost, dar totusi continui. Continui pentru ca au fost prea multe semne, prea multe sentimente. Prea multe ca sa se terminte totul aici. 

Ah ce proasta sunt! De ce inca mai sunt aici? De ce nu am trecut peste? De ce nu pot sa invat si eu odata din greseli? Fac aceleasi erori, numai ca in contexte diferite. Ba pun prea mult suflet intr-o prietenie, ba cred prea mult in cel pe care il iubesc, ba dau viata la niste cuvinte care nu inseamna nimic, ba ajung sa ma implic atat de mult intr-o compunere/lucrare/proiect incat intr-un final reuseste sa stapaneasca fiecare celula din mine. Si pana la urma, tot eu ies din toate astea ranita si debusolata. Chiar sunt o particica atat de infirma pentru toti cei la care tin? 

Lasa-ma sa-mi urlu plamanii afara pana ma descarc, pana nu mai simt nimic, pana sentimentele pleaca fara sa imi lase cicatrici. Vreau doar o sansa la viata pe care o au si ceilalti...

Astenie de primavara?! Nu mai conteaza...

Si minunata primavara...Ah cat am asteptat momentul asta! Aaa da... ca sa ce? Sa imi dau seama ca ceea ce imi place si vreau sa excelez nu sunt cu nimic mai buna decat unu care cerseste pe stazile Parisului?! Nu mai conteaza. Oricum acest post e mai mult ca o plangere pentru ca simt nevoia sa scriu undeva, sa ma plang undeva fara sa bat pe nimeni la cap. Asa ca... Am pierdut tot ce imi mai ramansese dupa acea perioada atat de aiurea (sfarsit de ianuarie-inceput de februarie), era ceea ce imi mai ocupa timpul si mintea astfel incat sa nu ma mai gandesc la 12-fulgi-de-zapada-asezati-pe-o-banca-uda-langa-niste-capsuni. Nu am avut absolut nimic de castigat, decat de pierdut: mi-am pierdut increderea in propriile forte, am pierdut lucrul in care ma regaseam, am pierdut ore stand in plus la scoala in speranta ca o sa reusesc ceva, am pierdut o groaza de timp stresata (p.s. am slabit 7 kg de la stres), si tot asa... Si pana la urma tot incerc sa fiu o persoana mai buna, sa ii ajut pe altii, sa nu mai imi fac atatea sperante si sa pun atata incredere in tot ce fac sau tot ce aud. Incerc din rasputeri sa ma schimb, sa nu mai fiu atat de sentimentala si sa nu imi pese ca ceilalti sunt mai buni ca mine indiferent de cat de tare as incerca sa excelez si eu la ceva. Si da! Facusem asta pentru el. Pentru ca el a avut incredere in mine, si acum am reusit sa ma simt de parca nu m-am dezamagit numai pe mine, ci si pe el. Si chiar daca lui nu ii mai pasa, mie imi pasa! Si nu imi pasa daca va citii acest post, cum spuneam si in introducere, vreau doar sa ma plang fara sa bat pe nimeni la cap. Daca stie cineva cum as putea sa schimb felul meu de a fi, sa nu mai pun atata suflet in tot ce fac, sa nu mai dau viata la cea mai nesemnificativa particula de praf, sa gasesc un mod mai sanatos de a petrece timpul, va rog, astept sugestii!

Car j'étais "la petite Parisienne"

Pentru ca inca imi amintesc Parisul vazut prin ochii lui, asa cum mi-l povestea el, asa cum numai noi doi ne puteam iubii in cadenta cu care Sena isi plimba de la un mal la altul amintirile reci de decembrie . Fiecare sarut de al lui era "comme une crème brûlée", ii simteam gustul dulce-amarui ce ma facea sa vreau mai mult...si mai mult...si mai mult. Puteam sa visez ca un copil in bratele lui ca intr-o zi, candva, Turnul Eiffel va fi numai al nostru, ca vom fi in varful lumii, oui, nous étions deux enfants brûlés par l'amour...deux enfants perdus dans leurs rêves....dar bineinteles ca orice vis are un sfarsit si trebuie sa te trezesti, uitandu-te imprejuru-ti si sa realizezi ca nu ti-au ramas decat cicatricile ce nu au sa se vindece niciodata. Sa uit acel vis dulce-amarui de decembrie care a fost mai profund decat orice alta amintire care mi-a ramas vie in suflet..? Nu... Pentru ca voi ramane mereu micuta lui parizianca, pentru ca Parisul e mereu mai frumos iarna, pentru ca mi-a promis ca va fi al meu pentru totdeauna, pentru ca pupilele mi-se dilata si inima-mi bate mai repede cand ii aud numele si pentru ca inca mai simt parfumul frantuzesc al unei vechi calatorii ce nu a avut loc niciodata.

Car je serai eternellement la tienne.

To be or not to be?

Sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain. Tanjesc dupa intelepciune. Ma emotionez in fata cuvintelor turnate in forme perfecte. Invidiez geniul, coerenta, profunzimea spiritelor mari. Ard de admiratie in fata a tot ce poarta semnul infinitului. Si totusi, daca deasupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta, prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, n-as avea destula tarie da strig dupa o inmiita putere de munca.N-as avea curajul sa cer minunea eruditiei. Nici virtutea constructiilor artitice desavarsite. Nu m-as incumeta sa implor descuierea portilor catre lumile spiritului etern. Prea lunga mi s-ar parea calea pana la salvarea sufletului nemuritor...
"Oglinda are doua fete!", este o replica dintr-un film care m-a emotionat. Ca sa primeasca dragostea dupa care tanjeste, ca sa aiba dreptul la fericire, o femeie trebuie sa fie -fir-ar sa fie!- inainte de orice altceva, frumoasa. La ce bun sa ne prefacem? Conditia e obligatoriu necesara. Si ca sa fie toate destinele feminine complicate, nu e nici macar suficienta! Ce sa faci daca nu te-ai nascut la umbra unei amprente genetice norocoase? Pe dracu-n patru! N-are rost sa te resemnezi intr-o lume in care criteriul primordial de acces la fericire este ambalajul lucios si fara denivelri scapate de sub control. Pana la urma, poti avea si tu ceea ce au celelalte si mai mult decat atat. Intr-un univers in care toate femeile sunt frumoase, cele destepte au castigat din start toate bataliile. Frumusetea este o arma si trebuie sa invatam unde si cum o putem afla sau achizitiona, cum o putem utiliza fara a o uza. N-are rost sa plecam ochii in pamant si sa mimam jocul indiferentei. In acest veac se poarta frumusetea si trebuie sa muncim, sa asudam, sa economisim, sa flamanzim, sa ne incordam, sa ne dam de trei mii de ori peste cap ca sa o dobandim. E nedrept, e ridicol, e dramatic, dar nu se poate altfel.
Daca deasupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, as cere cu nesmintita incapatanare, frumusetea. Sunt femeie si nimic din ceea ce este femeiesc nu mi-e strain...

Comme il faut...

Incerc sa fac parte din acest Univers plin de contraste. De ce nu ma potrivesc? Sunt chiar atat de incompatibila cu tot ce se petrece in jurul meu? Ma uit in oglinda, dar nu vad decat o plasmuire a ceea ce obisnuiam sa fiu. Nu vad decat fizicul. Niciun zambet schitat, nicio lacrima, nimic. Nu mai exista sentimente pe care sa le tolerez. Sunt alergica la mine. Sunt pur si simplu o momaie care se plimba de colo’ncoace fara sa realizeze nimic. Fac decat ceea ce mi-se spune, asemenea unui robot. Incerc sa ma misc dar nu reusesc decat sa scot un scancet de durere. Ciudat era ca nu ma durea nimic. Am incercat din nou, dar fara rezlutat. Vreau sa zambesc, vreau sa vorbesc, vreau sa clipesc, vreau sa simt ca traiesc EU si nimeni altcineva, niciun alt dispozitiv menit sa se supuna ordinelor. Vreau sa evadez. Vreau o plama sa ma trezesc la realitate, in schimb primesc doar palme de la viata. Si atunci a aparut el. Trezirea mea la viata. Dorinta mea de a vrea sa continui. M-a luat de mana si m-a facut sa ma misc, m-a atins cu buzele lui moi si am simtit ca tresar de fericire, m-a imbratisat si am simtit ca nimic din tot ce-a fost nu mai conta. Eram EU si EL, 2 marionete suspendate de aceeasi ata, manuiti de acelasi papusar. Simteam, de fapt sitam, ca eram indragostita de el necontitionat si irevocabil. El mi-a redat viata, si in acelasi timp mi-a furat inima, mi-a redat zambetul si in acelasi timp mi-a furat lacrimile. E tot ce mi-as fi putut dori, chiar mai mult decat m-as fi asteptat vreodata, asa cum se spune… “Dupa furtuna, vine si vreme buna!”.

Ce e bine? Ce-i rau?

In lumea decojita de morala binele e plicticos. Doar raul ne face cu ochiul, ademenitor. Am cam vrea cu totii sa furam cate ceva. De-aia exista prosti pe lume, ca sa traiasca bine desteptii. Ne-ar placea sa turnam minciuni ca niste ploi dezlantuite. Cateodata mai ca ne-am dori sa crape nu doar cate-o capra a vecinului, ci chiar vecinul insusi. Incercand sa ne gasim implinirea sufletului, ochii nostri aluneca dupa trupuri apetisante si nu suntem in stare sa ii ferecam sfios sub gene.
Ce e bine? Ce-i rau? Am fost invatati sa le deosebim de mici, dar oare chiar am trecut testul?
Binele unuia e raul altuia. Cineva castiga si altcineva pierde. Suntem intr-o contiuna abla-neagra cu noi insine, dar savoarea si farmecul vietii vin tocmai din incercarea noastra de a ne plasa, undeva, intre bine si rau. Viata e frumoasa pentru ca e colorata. Nu alba, nu neagra, ci tarcata. Iar raul e misterios, interdictiile se cer incalcate. Asa s-au inventat zicalele gen "Fetele bune ajung in rai, fetele rele ajung unde vor". E adevarat, e crunt de adevarat ca in noi fosneste, racoros si superb, fascinatia raului.

Eternitatea unei clipe pierdute

Ca intotdeauna, trecutul prinde glas. Din pacate inca mai imi urla in minte vorbe nespuse, ajungand raceala sunetelor mute pana la suflet. Si da! Doare...Dar durerea nu e un capat de drum. Toate vor fi bine intr-un final. Si daca nu sunt, inseamna ca inca nu e finalul.



Ieri chipul tau il adoram ,ca pe un inger preacurat
Si printre vise-ti cautam sarutul crud nevinovat,
Cand sufletul mi-era ucis ,incet,incet de nepasare
Tu te pierdeai iar in abis lasand in urm-a mea chemare.
Tot ieri imbratisam tistea si-apoi plangeam in noaptea grea,
Cand ma-ncalzeam doar cu finetea ,ascunsa in privirea ta
Si tu erai mult prea departe,in lumea mea absurda,falsa
Doar vorbe reci ,dar si desarte ce-n suflet urme-adanci imi lasa...
Dar astazi plec.Si n-am sa-ntorc privirea-napoi,
Caci nu mai vreau tacerea si frigul dintre noi
Azi plec din calea ta cu-n zambet cald si viu
Si-mi vad de viata mea cu sufletul pustiu
Tot azi ma faci uitata ,cand toate-s fara rost,
Dar stim ca niciodata nu va mai fi ce-a fost!

N-a fost nimic din ce-a putut sa fie

In loc de introducere vreau sa postez o poezie facuta mai de mult...Poate nu ma descrie in totalitate, dar sper ca voua, cititorilor sa va placa :)

Vreau sa cred ca te-am uitat,ca te-am scos din visul meu
In ganduri te-am asteptat cu ce-a fost mai bun sau rau,
Vreau sa uit privirea ta si zambetul tau anost
Sa te-alung din viata mea,ca si cand nici n-ai fi fost!
Vreau sa te iubesc in taina,ca apoi sa te urasc
Si cand glasul tau ma cheama,eu zambind sa te ranesc,
Vreau sa te cuprind in brate si la piepul tau sa plang
Sa-ti ofer iluzii false si apoi sa te alung....
Vreau sa-ti las acolo-n suflet,o parte din viata mea,
Sa te lupti cu al tau cuget,cum faceam si eu candva
Vreau sa-ti dau o lume-ntrega ,sa te mangai cu tandrete
Si sa joc un teatru fals cu atatea mii de fete.
Doar cand ochii ti se-nchid,vreau sa te gandesti la mine
Si cand lacrimi te aprind ,eu sa nu fiu langa tine....
Vreau sa cred ca ma astepti si cu tine sa ma joc,
Tu sa strigi in urma mea,eu sa nu ma mai intorc..
Vreau sa te rapesc cu mine intr-un viitor bizar ,
Si apoi te parasesc ,te las pe un drum neclar.
Vreau sa cred din nou in tine si sa te doresc aproape,
Sa te-apropii-ncet de mine si apoi sa plec departe ...
Vreau sa fiu acolo-n ganduri intr-o lacrima sarata ,
Ca o amintire veche ce nu poate fi uitata.
Dup-atata suferinta, vreau sa simt dragostea ta
Ca un foc ce te doboara,ratacind in urma mea,
Vreau sa-mpart acum in doi inc-o seaca apasare,
Si sa ramana din noi doar o dulce RAZBUNARE....