Pariu cu viata

Ploua. Simt cum ploua.

Printre mormane de amintiri si cuvinte gri un singur gand se regaseste in intreaga mea fiinta: mi-e dor. Parca au trecut ani de zile de cand lumina soarelui nu a mai patruns prin fereastra mea mica si plina de praf.

E cald.

Si lacrimi se rostogolesc usor pe obraz. Si da! Viata e nedreapta. Mi-am pierdut pana si amintirile. Credeam ca nu mai pot simtii nimic, dar frigul ma patrunde pana la  oase. Si ma strang toata intr-un colt. As vrea sa ma ascund, dar nu am unde. Mi-am pierdut cu timpul si licarirea de speranta oarba ce o pastram cu pretul vietii. Nu vreau sa ma gandesc. M-am saturat! Simt ca asteptarea nu vrea sa ia sfarsit... O vază de sticlă stă rasturnată la picioarele mele. Si ea si-a pierdut florile. Pun mana pe ea si privesc fereastra. Sa indraznesc? DA! Ochii imi stralucesc. Inchisoarea se sparge si soarele patrunde timid in camera mea. LIBERTATE! Cad in genunchi si imi adun inima facuta bucati pe podeaua murdara. Mainile mi s-au umplut de sange. Am strapuns o amintire si m-am regasit. 

Dintr-o data totul are sens: am fugit de lume, m-am inchis in singuratate. Am crezut ca pot uita. Am strans in mine dezamagire si ura si inima mi s-a facut bucati, dar am continuat sa te iubesc cu fiecare bucatica din mine. Mi-am ascuns amintirile intr-un buzunar.

Am simtit ca trecutul nu ma lasa asa ca l-am lasat eu pe el. Am vazut ca norocul nu ma gaseste, asa ca l-am cautat eu pe el. Am rasplatit ura cu iubire, dezamagirea cu speranta, tristetea cu fericirea, lacrima cu un zambet, durerea cu o mangaiere; am strans in mine tot ce era al meu.

Am facut pariu cu viata si am castigat. Tot ce tine de trecut pastrez adanc in inima mea. Nu indraznesc sa gresesc din nou. 

Ce mult te-am iubit...

Comme il faut...

Incerc sa fac parte din acest Univers plin de contraste. De ce nu ma potrivesc? Sunt chiar atat de incompatibila cu tot ce se petrece in jurul meu? Ma uit in oglinda, dar nu vad decat o plasmuire a ceea ce obisnuiam sa fiu. Nu vad decat fizicul. Niciun zambet schitat, nicio lacrima, nimic. Nu mai exista sentimente pe care sa le tolerez. Sunt alergica la mine. Sunt pur si simplu o momaie care se plimba de colo’ncoace fara sa realizeze nimic. Fac decat ceea ce mi-se spune, asemenea unui robot. Incerc sa ma misc dar nu reusesc decat sa scot un scancet de durere. Ciudat era ca nu ma durea nimic. Am incercat din nou, dar fara rezlutat. Vreau sa zambesc, vreau sa vorbesc, vreau sa clipesc, vreau sa simt ca traiesc EU si nimeni altcineva, niciun alt dispozitiv menit sa se supuna ordinelor. Vreau sa evadez. Vreau o plama sa ma trezesc la realitate, in schimb primesc doar palme de la viata. Si atunci a aparut el. Trezirea mea la viata. Dorinta mea de a vrea sa continui. M-a luat de mana si m-a facut sa ma misc, m-a atins cu buzele lui moi si am simtit ca tresar de fericire, m-a imbratisat si am simtit ca nimic din tot ce-a fost nu mai conta. Eram EU si EL, 2 marionete suspendate de aceeasi ata, manuiti de acelasi papusar. Simteam, de fapt sitam, ca eram indragostita de el necontitionat si irevocabil. El mi-a redat viata, si in acelasi timp mi-a furat inima, mi-a redat zambetul si in acelasi timp mi-a furat lacrimile. E tot ce mi-as fi putut dori, chiar mai mult decat m-as fi asteptat vreodata, asa cum se spune… “Dupa furtuna, vine si vreme buna!”.