Comme il faut...

Incerc sa fac parte din acest Univers plin de contraste. De ce nu ma potrivesc? Sunt chiar atat de incompatibila cu tot ce se petrece in jurul meu? Ma uit in oglinda, dar nu vad decat o plasmuire a ceea ce obisnuiam sa fiu. Nu vad decat fizicul. Niciun zambet schitat, nicio lacrima, nimic. Nu mai exista sentimente pe care sa le tolerez. Sunt alergica la mine. Sunt pur si simplu o momaie care se plimba de colo’ncoace fara sa realizeze nimic. Fac decat ceea ce mi-se spune, asemenea unui robot. Incerc sa ma misc dar nu reusesc decat sa scot un scancet de durere. Ciudat era ca nu ma durea nimic. Am incercat din nou, dar fara rezlutat. Vreau sa zambesc, vreau sa vorbesc, vreau sa clipesc, vreau sa simt ca traiesc EU si nimeni altcineva, niciun alt dispozitiv menit sa se supuna ordinelor. Vreau sa evadez. Vreau o plama sa ma trezesc la realitate, in schimb primesc doar palme de la viata. Si atunci a aparut el. Trezirea mea la viata. Dorinta mea de a vrea sa continui. M-a luat de mana si m-a facut sa ma misc, m-a atins cu buzele lui moi si am simtit ca tresar de fericire, m-a imbratisat si am simtit ca nimic din tot ce-a fost nu mai conta. Eram EU si EL, 2 marionete suspendate de aceeasi ata, manuiti de acelasi papusar. Simteam, de fapt sitam, ca eram indragostita de el necontitionat si irevocabil. El mi-a redat viata, si in acelasi timp mi-a furat inima, mi-a redat zambetul si in acelasi timp mi-a furat lacrimile. E tot ce mi-as fi putut dori, chiar mai mult decat m-as fi asteptat vreodata, asa cum se spune… “Dupa furtuna, vine si vreme buna!”.