Da...Totul e scrum acum... Exact cum fulgii de zapada se transforma dupa o perioada in mocirla.
Inca ninge, dar ninsoarea asta e numai pentru mine, doar se stie ca eu, sunt prin excelenţa o pierzatoare, o experta in a face din ţanţar armasar.
Micutii fulgi de nea, albi ca spuma laptelui si unici ca fiecare linie desenata in palmele noastre se aseaza pe fiecare atom ce ma compune, nevrand sa ma lase sa uit, neputand sa nu cedez, purtata de amintiri vechi, crestand si suprimand tot ce mai ramansese viu in tesuturile inimii mele. Mi-e dor, nu pot nega asta, si in acelasi timp doresc cu disperare sa uit, sa o iau de la capat cu o alta viata, cu un alt zambet pe fata. Mazgalesc pe o foaie doar cuvinte fara sens, n-au niciun rost, dar totusi continui. Continui pentru ca au fost prea multe semne, prea multe sentimente. Prea multe ca sa se terminte totul aici.
Ah ce proasta sunt! De ce inca mai sunt aici? De ce nu am trecut peste? De ce nu pot sa invat si eu odata din greseli? Fac aceleasi erori, numai ca in contexte diferite. Ba pun prea mult suflet intr-o prietenie, ba cred prea mult in cel pe care il iubesc, ba dau viata la niste cuvinte care nu inseamna nimic, ba ajung sa ma implic atat de mult intr-o compunere/lucrare/proiect incat intr-un final reuseste sa stapaneasca fiecare celula din mine. Si pana la urma, tot eu ies din toate astea ranita si debusolata. Chiar sunt o particica atat de infirma pentru toti cei la care tin?
Lasa-ma sa-mi urlu plamanii afara pana ma descarc, pana nu mai simt nimic, pana sentimentele pleaca fara sa imi lase cicatrici. Vreau doar o sansa la viata pe care o au si ceilalti...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu