Pariu cu viata

Ploua. Simt cum ploua.

Printre mormane de amintiri si cuvinte gri un singur gand se regaseste in intreaga mea fiinta: mi-e dor. Parca au trecut ani de zile de cand lumina soarelui nu a mai patruns prin fereastra mea mica si plina de praf.

E cald.

Si lacrimi se rostogolesc usor pe obraz. Si da! Viata e nedreapta. Mi-am pierdut pana si amintirile. Credeam ca nu mai pot simtii nimic, dar frigul ma patrunde pana la  oase. Si ma strang toata intr-un colt. As vrea sa ma ascund, dar nu am unde. Mi-am pierdut cu timpul si licarirea de speranta oarba ce o pastram cu pretul vietii. Nu vreau sa ma gandesc. M-am saturat! Simt ca asteptarea nu vrea sa ia sfarsit... O vază de sticlă stă rasturnată la picioarele mele. Si ea si-a pierdut florile. Pun mana pe ea si privesc fereastra. Sa indraznesc? DA! Ochii imi stralucesc. Inchisoarea se sparge si soarele patrunde timid in camera mea. LIBERTATE! Cad in genunchi si imi adun inima facuta bucati pe podeaua murdara. Mainile mi s-au umplut de sange. Am strapuns o amintire si m-am regasit. 

Dintr-o data totul are sens: am fugit de lume, m-am inchis in singuratate. Am crezut ca pot uita. Am strans in mine dezamagire si ura si inima mi s-a facut bucati, dar am continuat sa te iubesc cu fiecare bucatica din mine. Mi-am ascuns amintirile intr-un buzunar.

Am simtit ca trecutul nu ma lasa asa ca l-am lasat eu pe el. Am vazut ca norocul nu ma gaseste, asa ca l-am cautat eu pe el. Am rasplatit ura cu iubire, dezamagirea cu speranta, tristetea cu fericirea, lacrima cu un zambet, durerea cu o mangaiere; am strans in mine tot ce era al meu.

Am facut pariu cu viata si am castigat. Tot ce tine de trecut pastrez adanc in inima mea. Nu indraznesc sa gresesc din nou. 

Ce mult te-am iubit...

Primavara iluziilor

Ce ar fi daca toate noptile ar fi ca cele de primavara tarzie? Cu acel parfum de flori de mar si de tei, cu cer senin, plin de stele, cateodata si cu luna plina, cu acea banca de unde poti vedea perfect cum soarele ia incet foc printre norii uriasi. Cu acea mana care o completeaza perfect pe a ta, cu imbratisari patimase, cu mangaieri tandre... Ei bine daca ar fi toate noptile asa, ce farmec ar mai avea? Care ar mai fi magia momentului? Cateodata vreau sa ma pierd si sa raman pentru totdeauna in acele nopti care imi amintesc de ce inca mai respir. Nu vreau nici macar sa ma gandesc ca e o greseala faptul ca inca mai visez. O stiu si eu, dar atata timp cat visarea imi da inapoi bataia inimii atunci de ce mi-ar mai pasa de ceva.

Greseli...riscuri...pana la urma ce ar fi viata fara ele? Ce am mai avea de invatat daca nu am gusta putin si din ce nu e bine? Imi urasc ratiunea. Ea imi spune ca tot ce am spus mai inainte a fost necugetat si ca nu e bine ceea ce fac. O URASC! De aceea imi las mereu sufletul sa vorbeasca, de aceea ma implic mereu cu fiecare bucatica din mine cand fac ceva. Pentru ca ratunea nu e buna decat atunci cand vine vorba de stiinte exacte. Viata nu e o stiinta exacta. Viata inseamna a trai. A trai inseamna a simtii viata din plin. Atunci cum as putea face asta daca nu mi-as asuma si riscuri ?

Bataia inimii lui imi aminteste ce inseamna viata. Multumesc pentru ca existi! Te iubesc.

Ţipăt de ajutor

Da...Totul e scrum acum... Exact cum fulgii de zapada se transforma dupa o perioada in mocirla.

Inca ninge, dar ninsoarea asta e numai pentru mine, doar se stie ca eu, sunt prin excelenţa o pierzatoare, o experta in a face din ţanţar armasar.

Micutii fulgi de nea, albi ca spuma laptelui si unici ca fiecare linie desenata in palmele noastre se aseaza pe fiecare atom ce ma compune, nevrand sa ma lase sa uit, neputand sa nu cedez, purtata de amintiri vechi, crestand si suprimand tot ce mai ramansese viu in tesuturile inimii mele. Mi-e dor, nu pot nega asta, si in acelasi timp doresc cu disperare sa uit, sa o iau de la capat cu o alta viata, cu un alt zambet pe fata. Mazgalesc pe o foaie doar cuvinte fara sens, n-au niciun rost, dar totusi continui. Continui pentru ca au fost prea multe semne, prea multe sentimente. Prea multe ca sa se terminte totul aici. 

Ah ce proasta sunt! De ce inca mai sunt aici? De ce nu am trecut peste? De ce nu pot sa invat si eu odata din greseli? Fac aceleasi erori, numai ca in contexte diferite. Ba pun prea mult suflet intr-o prietenie, ba cred prea mult in cel pe care il iubesc, ba dau viata la niste cuvinte care nu inseamna nimic, ba ajung sa ma implic atat de mult intr-o compunere/lucrare/proiect incat intr-un final reuseste sa stapaneasca fiecare celula din mine. Si pana la urma, tot eu ies din toate astea ranita si debusolata. Chiar sunt o particica atat de infirma pentru toti cei la care tin? 

Lasa-ma sa-mi urlu plamanii afara pana ma descarc, pana nu mai simt nimic, pana sentimentele pleaca fara sa imi lase cicatrici. Vreau doar o sansa la viata pe care o au si ceilalti...

Astenie de primavara?! Nu mai conteaza...

Si minunata primavara...Ah cat am asteptat momentul asta! Aaa da... ca sa ce? Sa imi dau seama ca ceea ce imi place si vreau sa excelez nu sunt cu nimic mai buna decat unu care cerseste pe stazile Parisului?! Nu mai conteaza. Oricum acest post e mai mult ca o plangere pentru ca simt nevoia sa scriu undeva, sa ma plang undeva fara sa bat pe nimeni la cap. Asa ca... Am pierdut tot ce imi mai ramansese dupa acea perioada atat de aiurea (sfarsit de ianuarie-inceput de februarie), era ceea ce imi mai ocupa timpul si mintea astfel incat sa nu ma mai gandesc la 12-fulgi-de-zapada-asezati-pe-o-banca-uda-langa-niste-capsuni. Nu am avut absolut nimic de castigat, decat de pierdut: mi-am pierdut increderea in propriile forte, am pierdut lucrul in care ma regaseam, am pierdut ore stand in plus la scoala in speranta ca o sa reusesc ceva, am pierdut o groaza de timp stresata (p.s. am slabit 7 kg de la stres), si tot asa... Si pana la urma tot incerc sa fiu o persoana mai buna, sa ii ajut pe altii, sa nu mai imi fac atatea sperante si sa pun atata incredere in tot ce fac sau tot ce aud. Incerc din rasputeri sa ma schimb, sa nu mai fiu atat de sentimentala si sa nu imi pese ca ceilalti sunt mai buni ca mine indiferent de cat de tare as incerca sa excelez si eu la ceva. Si da! Facusem asta pentru el. Pentru ca el a avut incredere in mine, si acum am reusit sa ma simt de parca nu m-am dezamagit numai pe mine, ci si pe el. Si chiar daca lui nu ii mai pasa, mie imi pasa! Si nu imi pasa daca va citii acest post, cum spuneam si in introducere, vreau doar sa ma plang fara sa bat pe nimeni la cap. Daca stie cineva cum as putea sa schimb felul meu de a fi, sa nu mai pun atata suflet in tot ce fac, sa nu mai dau viata la cea mai nesemnificativa particula de praf, sa gasesc un mod mai sanatos de a petrece timpul, va rog, astept sugestii!