Car j'étais "la petite Parisienne"

Pentru ca inca imi amintesc Parisul vazut prin ochii lui, asa cum mi-l povestea el, asa cum numai noi doi ne puteam iubii in cadenta cu care Sena isi plimba de la un mal la altul amintirile reci de decembrie . Fiecare sarut de al lui era "comme une crème brûlée", ii simteam gustul dulce-amarui ce ma facea sa vreau mai mult...si mai mult...si mai mult. Puteam sa visez ca un copil in bratele lui ca intr-o zi, candva, Turnul Eiffel va fi numai al nostru, ca vom fi in varful lumii, oui, nous étions deux enfants brûlés par l'amour...deux enfants perdus dans leurs rêves....dar bineinteles ca orice vis are un sfarsit si trebuie sa te trezesti, uitandu-te imprejuru-ti si sa realizezi ca nu ti-au ramas decat cicatricile ce nu au sa se vindece niciodata. Sa uit acel vis dulce-amarui de decembrie care a fost mai profund decat orice alta amintire care mi-a ramas vie in suflet..? Nu... Pentru ca voi ramane mereu micuta lui parizianca, pentru ca Parisul e mereu mai frumos iarna, pentru ca mi-a promis ca va fi al meu pentru totdeauna, pentru ca pupilele mi-se dilata si inima-mi bate mai repede cand ii aud numele si pentru ca inca mai simt parfumul frantuzesc al unei vechi calatorii ce nu a avut loc niciodata.

Car je serai eternellement la tienne.

To be or not to be?

Sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain. Tanjesc dupa intelepciune. Ma emotionez in fata cuvintelor turnate in forme perfecte. Invidiez geniul, coerenta, profunzimea spiritelor mari. Ard de admiratie in fata a tot ce poarta semnul infinitului. Si totusi, daca deasupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta, prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, n-as avea destula tarie da strig dupa o inmiita putere de munca.N-as avea curajul sa cer minunea eruditiei. Nici virtutea constructiilor artitice desavarsite. Nu m-as incumeta sa implor descuierea portilor catre lumile spiritului etern. Prea lunga mi s-ar parea calea pana la salvarea sufletului nemuritor...
"Oglinda are doua fete!", este o replica dintr-un film care m-a emotionat. Ca sa primeasca dragostea dupa care tanjeste, ca sa aiba dreptul la fericire, o femeie trebuie sa fie -fir-ar sa fie!- inainte de orice altceva, frumoasa. La ce bun sa ne prefacem? Conditia e obligatoriu necesara. Si ca sa fie toate destinele feminine complicate, nu e nici macar suficienta! Ce sa faci daca nu te-ai nascut la umbra unei amprente genetice norocoase? Pe dracu-n patru! N-are rost sa te resemnezi intr-o lume in care criteriul primordial de acces la fericire este ambalajul lucios si fara denivelri scapate de sub control. Pana la urma, poti avea si tu ceea ce au celelalte si mai mult decat atat. Intr-un univers in care toate femeile sunt frumoase, cele destepte au castigat din start toate bataliile. Frumusetea este o arma si trebuie sa invatam unde si cum o putem afla sau achizitiona, cum o putem utiliza fara a o uza. N-are rost sa plecam ochii in pamant si sa mimam jocul indiferentei. In acest veac se poarta frumusetea si trebuie sa muncim, sa asudam, sa economisim, sa flamanzim, sa ne incordam, sa ne dam de trei mii de ori peste cap ca sa o dobandim. E nedrept, e ridicol, e dramatic, dar nu se poate altfel.
Daca deasupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, as cere cu nesmintita incapatanare, frumusetea. Sunt femeie si nimic din ceea ce este femeiesc nu mi-e strain...